Limba interioara
Un personaj principal in Jurnalul suedez* al Gabrielei Melinescu este limba. Autoarea traieste, din 1975, in Suedia. Avea 33 de ani la plecarea din Romania, publicase pana atunci mai multe carti de poezie si de proza, era una dintre figurile proeminente ale uimitoarei si vastei renasteri literare petrecute in anii ‘60. Continua sa scrie literatura, proza si poezie, dar in franceza si suedeza.
Romana, limba materna si, pana atunci, limba literaturii, nu e totusi abandonata, insa i se schimba si functia, si pozitia: va fi rezervata jurnalului, comunicarii cu sine. Devine o limba tacuta, limba interioritatii. Scriitoarea locuieste in Suedia, insa are cetatenie belgiana, dupa sot, un renumit editor, iar limba cuplului, a iubirii, a intimitatii, a cotidianului este franceza.

Cei doi suedezi de import, fiindca la Stockholm ambii sunt "straini", scriitoarea romanca si editorul belgian, calatoresc mult si des. Se duc in special spre sud, in Elvetia si Italia, unde fac lungi sejururi, cele mai multe de afaceri, editorul are acolo interese profesionale. Limbile de comunicare sunt italiana si germana, in varianta sviteriana.

Aceasta babilonica ambianta lingvistica (ar mai fi trebuit enumerate si limbile de lectura…!) nu impestriteaza insa paginile jurnalului cu expresii ori cuvinte neromanesti. Paradoxal, poate, scriitorii romani exilati autori de scrieri memorialistice, jurnale, confesiuni, amintiri s.a.m.d. fac parca din textele lor cetati ale unei limbi romane "curate", sustrasa metisajului lexical si dezmembrarilor sintactice existente in limba publica din tara. Lingvistii si stilisticienii pot scoate probabil interesante concluzii din, spre exemplu, compararea jurnalelor si a memoriilor publicate de destarati cu diferite vechimi in exil, ca Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Matei Calinescu si Ion Vianu, Norman Manea, Gelu Ionescu, Virgil Nemoianu s.a. cu jurnalul lui Mircea Cartarescu, unde frecventa insemnarilor personale in limba engleza este cu totul remarcabila, sugerand un bilingvism in celelalte cazuri cu desavarsire absent, desi dincolo este vorba de autori care traiesc de multe decenii in spatiul altor limbi.

Ceea ce, la un nivel de apreciere mai sumar, poate sa apara fie ca sclifoseala, fie ca performanta postmodernista, in functie de atitudine, va fi tinand probabil de o altfel de relatie cu limba materna.

Un scriitor care traieste la Bucuresti si aude in jur, vorbeste si scrie romaneste are cu siguranta alt sentiment al limbii romane decat unul care sta, si nu temporar, la Paris, la Stockholm, la New York sau la Sao Paolo. Inca si mai complicat este acest raport in cazul autorilor care trec la o alta limba a scrisului literar decat cea materna dupa ce se initiasera in literatura in spatiul acesteia.

Nu sunt insa putini scriitorii romani care au trait aceasta experienta, putini sunt cei care au evocat-o in dramatismul ei. Cel dintai, in ordine cronologica, a fost braileanul autodidact si "nebun" Panait Istrati, care nu s-a sfiit sa-si descrie epuizantele batalii cu dictionarul duse pentru a se naste ca scriitor francez.

Marturii teribile a facut, apoi, Cioran, pe care Gabriela Melinescu il si aminteste, de altfel. "M-am surprins cautand in minte dupa cuvintele limbii materne.

Limba romana e acum pe locul trei si ma doare ca o tumoare de care vorbea Cioran ca trebuie extirpata", noteaza autoarea Jurnalului suedez. Pentru a continua astfel: "Eu insa nu voi face asta niciodata, fiindca eu nu scriu cu limba". Asa apare iluzia sau poate visul unei "limbi universale", a unei limbi fara limba. Este o limba "interioara", a esentelor si profunzimilor fiintei, recuperata ori descoperita printr-o adancire in sine similara unei calatorii onirice.

"Am intrat din nou in limba interioara, acolo unde se afla toate timpurile, tot ce a fost, este si va fi, acolo sunt si mortii mei vii, mai vii ca niciodata. Am constatat cu stupoare ca totul e intact: nimic n-a disparut, colorandu-se in nuante si mai puternice, in voci originale care dau limbii mele interioare nuantele pentru a exprima cat de cat ce trebuie exprimat.

E ca un compromis, pentru ca in interior totul e desavarsit si ceea ce eu nu pot scrie e ca umbra umbrelor a ceea ce traiesc eu acolo", consemneaza Gabriela Melinescu dupa un asemenea voiaj pe taramurile dinlauntru. Si, in alta parte: "Simt ca sunt aproape de un loc de unde au pornit toate limbile.

Un loc fara limbi nationale, un interior in care totul e sens si intelegere si totusi numai vid". Miscarea nu consta insa neaparat intr-o coborare, intr-o descindere in orizonturile inconstientului, mai curand e o iluminare provocata, o cautare a incandescentei originare. Intr-o zi de iarna suedeza, cand lumina e un "intuneric gri", rasare totusi soarele, "ca un galbenus stins".

Autoarea Jurnalului priveste spre astru, priveste in soare, si vede acolo "un alfabet. Scrierea soarelui". Sunt semne vechi, intens colorate - "mi se aratau hieroglife complicate, apoi rune usor de inteles. Materiile scrisului solar: culori si semne!".

Realitate interioara, limba fara limba se cere totusi transpusa intr-o limba anume, individualizata. Un parcurs dificil, care implica si o anumita alienare. Cand vorbeste ori scrie intr-o alta limba decat cea materna, autoarea Jurnalului suedez observa ca este "o alta persoana". E obligata, pentru a scrie in alte limbi decat cea materna, la un "box lingvistic". Si: "limba straina e ca un corset in care se strang formele unui corp de adolescent". Dictionarul devine un straniu refugiu: "A fost o zi in care n-am vorbit cu adevarat cu nimeni, vocea s-a ascuns, vocea s-a stins. Ma auzeam spunand lucruri conventionale, forme abstracte ale limbii, carcase fara maduva, un simulacru de limba. M-am intors acasa ranita in adanc, am luat lexiconul suedez si l-am citit din nou ca pe un roman psihedelic, atunci am auzit cum canta lexiconul din propriul lui gat, ca un laringe enorm, dandu-mi si mie pofta limbii adevarate, spalata, decantata de scoriile sociale, de ghipsurile crisparii si de frica de a nu parea altcineva decat cel care sunt". Jurnalul se preface intr-un spatiu al consemnarii celor mai secrete si mai libere experiente si trairi, dar este foarte probabil ca in primul rand practicarea limbii materne ii asigura acest caracter privilegiat. "In limba romana - scrie Gabriela Melinescu - traiam ca intr-o savana. Flori si fructe imi cadeau firesc in gura si pe brate ca intr-un spatiu vrajit. Acum traiesc ca intr-un desert, dar chiar si intr-un desert exista viata, plante, si animale care beau apa in multe feluri ingenioase, unele ajungand chiar sa bea acea apa clara din adancul de sub nisip".

Viata cotidiana a unui artist
Acest al doilea volum al Jurnalului suedez (primul a aparut in anul 2000) este o selectie, sunt reproduse aici doar fragmente din jurnalul tinut de scriitoare intre 1984 si 1989. Volumul anterior se referea la anii 1976-1983. "Este vorba - precizeaza autoarea intr-o nota preliminara - despre perioada cea mai intensa si cea mai dramatica a vietii mele. Din haosul paginilor am ales tocmai acele parti in care am comemorat, in felul meu, cotidianul; viata alaturi de sotul meu, René Coeckelberghs, timpul personal si cel istoric". Insemnarile sunt oranduite pe ani si pe luni, o datare pe zile nu exista. Referirile la activitatea de scriere a jurnalului, atat de pretioase pentru cei care analizeaza specificul acestei specii de literatura pretutindeni in voga (in Romania, un veritabil tratat, in trei volume, despre jurnalul intim a publicat Eugen Simion anul trecut, sub titlul Fictiunea jurnalului intim), nu lipsesc, dar indicatiile de acest fel raman totusi exterioare cata vreme decisiva a fost selectia fragmentelor, iar aceasta a fost facuta dupa un dublu criteriu artistic. Primul a fost ceea ce Gabriela Melinescu numeste, foarte inspirat, comemorarea cotidianului: nu consemnarea, nici comentariul.

* Gabriela Melinescu — Jurnalul suedez II, (1984—1989), Editura Polirom, 2002